Text de Andra Matzal
Fotografii de Mădălin Nicolaescu
În cazul în care n-au fost date uitării, fabricile din București au fost, în cazurile fericite, reconvertite parțial sau integral (unele în cluburi) sau au fost lăsate în paragină, adăpostind azi câteva ateliere funcționale, între pereții care stau să cadă. Faptul că Fabrica de Timbre nu și-a întrerupt activitatea de peste o sută de ani pare să fie o halucinație.
Dacă vă săturați într-o zi de plimbări prin centrul Bucureștiului, îndreptați-vă spre zona Filaret-Rahova, la 10 minute de Unirii. Dincolo de gardurile ce înconjoară foștii coloși industriali, care arată azi ca niște guri știrbe, cu ferestrele sparte și cărămizile căzute, se întinde un cu totul alt oraș, supravegheat de câte un paznic solitar și câinii lui de bază sau populat sporadic de cei câțiva muncitori care lucrează în atelierele deschise pe ruinele industriale. Scheleții gigantici ai clădirilor spun poveștile unor spații marginalizate și ignorate cu bună știință, care nu mai fac decât obiectul unor cercetări antropologice sau recuperări arhitecturale teoretice. Doar în Rahova-Filaret sunt vreo șapte foste fabrici – o felie din așa-numitul patrimoniu industrial abandonat: Uzina Electrică Filaret, Hesper/Steaua Roșie/Uzinele Erhardt Wolff, Fabrica de Chibirturi, Fabrica de Timbre, Fabrica de Bere Bragadiru și Vama București Antrepozite. Vă puteți pregăti călătoria în acest București obscur citind un scurt studiu realizat de Asociația pentru Arheologie Industrială din România și Asociația Zeppelin.
Prima oprire pe care am făcut-o în această paranteză a orașului a fost Fabrica de Timbre, care – culmea – se află pe Strada Fabrica de Chibrituri, din imediata ei apropiere. De 140 de ani, împliniți chiar anul acesta, Fabrica de Timbre nu și-a oprit producția, toate timbrele și cărțile poștale, calendarele și materialele similare pe care le realizează fiind produse cu instalații din anii ’70. O clădire sobră, austeră, unde miroase puternic a cerneală și unde mașinăriile se mișcă greoi sub ochii și mâinile angajaților care sigur pot să le manevreze și cu ochii închiși. Pentru oamenii grăbiți, obișnuiți cu agitația multitaskingului de zi cu zi, priveliștea unor oameni care, pe toată durata zilei de muncă, nu se abat de la muncile repetetitive ale producției în serie, e liniștitoare și în același timp angoasantă. Ce tip de muncă e mai alienant – repetiția minții sau a mâinii? mă întreb, văzându-le pe femeile în halate care au grijă ca hârtiile să nu se prindă greșit între brațele aparatelor.
Pentru generațiile care n-au mai folosit timbre poștale sau poate chiar n-au făcut-o niciodată, Fabrica se deschide ca un muzeu, unde ești predispus la mici revelații prostești: plicurile, timbrele, mărcile poștale sunt toate produsul zilelor și orelor unor oameni în carne și oase, de a căror muncă nu ești conștient decât în cine știe conjuncturi excepționale. Cum ar fi o vizită la fabrică și, implicit, într-un muzeu al evoluției media. Nea Costel, care ne prinde din urmă, lucrează la Fabrică de peste 35 de ani și n-are nevoie decât de câteva minute ca să-nceapă apologia mijloacelor analogice. Tiparul digital, care a fost introdus în fabrică în ultimii ani, e o crimă și totodată un semn al propriei îmbătrâniri și marginalizări – meseria lui, la fel ca și tehnologia pe care se bazează, sunt deja învechite, specii pe cale de dispariție. I-am promis că vom veni altă dată, să stăm de vorbă pe îndelete despre istoria fabricii care este, în mare parte, și povestea lui de viață.
În halele de producție e cald și se respiră greu. Îi poți vedea de la o poștă pe neinițiați, intimidați de utilajele grele, care-și continuă cu zgomote precise rutinele, sau strâmbând din nas la mirosurile înțepătoare. Pe culoare însă, lumina pătrunde din plin prin ferestrele mari, scoțând la iveală un spațiu simplu și sobru. Fabrica de Timbre, de altfel, este prevăzută și cu un adăpost antiaerian, construit după standardele germane în 1937. Chiar dacă ușile odată etanșeizate au fost corodate, adăpostul este încă foarte rezistent, iar teancurile de măști de gaze adunate într-un colț te trimit la un cu totul alt episod al poveștii, pe vremea când încăperea era prevăzută cu dușuri și sistem de decontaminare funcțional.
Fabrica de Timbre, de unde pornesc toate timbrele românești ce fac posibile corespondența și o parte din ritualurile birocratice, e una dintre singurele ”rezervații” industriale care încă respiră în zona Rahova-Filaret. Podul fabricii, a cărui structură de rezistență s-a păstrat relativ bine, se află în plină restaurare, unul dintre puținele procese de acest fel din zona Filaret-Rahova.
